POEMUL DESĂVĂRȘITEI IUBIRI

In românește de Dumitru M. Ion

13.
Dacă tu ai fi perfect sau eu aș fi perfectă, cât de perfectă ar fi atunci dragostea noastră? Atâta timp cât am crezut că tu ești astfel, eu nu te-am iubit, adică nu am știut să iubesc.
Din clipa în care am înțeles cât erai de slab și de fragil, de atunci a început o bucurie fără de seamăn – o bucurie stârnită din nimic, iar poezia a prins să se scrie singură.
Dragostea e un dar prețios pentru cei care păcătuiesc și pentru cei care au remușcări. Dacă ar exista ceva pentru care vreun Înger să-l indivieze pe om, atunci acesta ar fi privilegiul acestuia de a urma calea cuceririi iubirii.
Ingerul posedă doar dragostea, în vreme ce omul are și dragostea și calea de a ajunge la ea.
Îngerul posedă numai realitatea (fiindcă dragostea e singura realitate), iar omul are atât realitatea cât și propria-i înfricoșătoare și minunată iluzie.
Îndrăgostiții nu sunt diferiți unul față de celălalt nici prin dragostea lor, nici prin calea pe care-au pășit ca să-i ducă la dragoste.
Dacă Tu ai fi perfect sau eu aș fi perfectă, cât de perfectă ar fi atunci dragostea noastră?

14.
Cerul este singurul sălaș al păsărilor, cele mai credincioase ființe din lume.
Cerul este sălașul Tău și al meu, căminul nostru comun de care suntem, zi de zi, mai aproape.
Noi suntem de fapt doi călători care, încet, foarte încet, ne întoarcem acasă. Doi copii fugari pe care îi caută cineva, care au fost oblăduiți de cineva de departe și de mult timp, de undeva de pe vârful colinei, iar acel cineva ne face cu mâna, ne cheamă, desfăcându-și brațele, alergând înspre noi...
Noi nu sțim că există acel loc minunat unde s-ar putea să fim doar împreună, unde noi, multă vreme, vom plânge de bucurie în brațele lui, privind prin ochii dincolo de care nimeni nu va fi ținut vreodată prizonier, ochi care vor ști cum să deosebească visul de realitate, visul în care noi ne-am visat că eram departe, foarte departe de casă.

16.
Iar noi vom dansa multă vreme, atât de multă vreme, cântărind tot atât cât cântăresc două suflete voioase și fericite. Iar noi vom zbura printre stele, în sus și în jos, plutind prin univers precum două avioane mici de hârtie aruncate de la înălțime.
Iar noi vom asculta cântecul Căii Lactee, corul miriadelor de stele și viorile îngerești...
Și vom trage concluzia, așa cum am mai făcut-o de multe ori înainte, asupra măsurii în care Domnul găsește mulțumire într-o lume zămislită pentru iubire.
Iar ochii și piepturile noastre și toate mișcările noastre se vor umple de această venerare nețărmurită născută din presentimentul că amândoi suntem două din lacrimile Sale, poate chiar două din lacrimile Sale, coborând pe obrajii Săi și  căzându-i în poală, pline de durere și dragoste.

17.
Pur și simplu nu este posibil ca Atotputernicul să  ne iubească mai mult decât suntem noi în stare să ne iubim unul pe altul, fără ca el să plângă vreodată împreună cu noi.
Iar dacă suferința noastră este atâta de mare încât poate să umple toate oceanele, el atunci unde o să găsească un loc pentru propria sa suferință? Și cum de se mai gândește el oare la toate acele mesaje prin care, fără-ncetare, ne avertizează și ne trimite un semn?
Datorită ție eu îl aud mai bine pe El; Tu ești flautul caremi răsună-n urechi și la care El cântă neostenit. Iar eu sunt doar un cuvânt, același cuvânt care șade ascuns în toate poeziile Tale.
Pur și simplu nu este posibil ca Atotputernicul să ne iubească mai mult decât suntem noi în stare să ne iubim unul pe altul, fără ca el măcar să dănțuiască sau să cânte împreună cu noi.

29.
Ceea ce ți se cuvine, nu poate fi dăruit altcuiva; numai ceea ce este al Tău vei putea să împarți cu ceilalți.
A oferi daruri este mult mai ușor decât să împarți. A oferi daruri este ceva ceea ce se petrece ocazional și întâmplător, dar a împărți implică o comuniune, fiindcă faptul acesta este străbătut de o grijă și presupune multă întelepciune.
Ceea ce tu ai oferit ca dar, poți pe dată să uiți și poți să și renunți definitiv la lucrul acela. Ceea ce tu împarți cu alții este parte din Tine, parte care continuă să se mărească-n ceilalți; tu nu poți s-o mai iei înapoi niciodată, dar nici nu va înceta vreodată să fie a Ta.
Prin urmare, a împărți înseamnă credință și încredere, credință uriașă că și celălalt va hrăni și uda întrănsul o parte din Tine, spre a nu se ofili. De aceea, a împărți înseamnă curaj. Atunci când te hotărăști să te încredințezi mâinilor altei persoane, tu, de fapt, îl încredințezi atât viața cât și moartea ta.

(Antologia Festvalului Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș” – SACRALITATE, Editura Academia Internațională Orient-Occident, București 2004)

 

 

CĂLĂTORIE

Mașina mea se numește soartâ.
În loc de combustibil curge timpul.
Drumul e-aglomerat – eu sînt singurâ.
Mașina unora e grâbitâ, a altora-neeat⠖
Totdeauna insâ ajunge la mare.
Marea e largâ și-adîneâ.
Nimeni nu știe sâ-noate.
Aici abia se terminâ viata.

(„Luceafârul”,  București  01 12 1984)